Fișă de lucru - exemple de cerințe pentru subiectul II, examenul de bacalaureat

Analyze Moromete's realism & character! Baccalaureate Romanian Lit practice.

Citiți cu atenție textul următor! „Moromete nu-i răspunse. Începu să dea ocol salcâmului, căutând un anumit loc unde să înceapă a-l lovi. O clipă el mai rămase gânditor, apoi deodată ridică securea și-o înfipse cu putere în coaja copacului. Din gât îi ieși un icnet adânc și lovitura țâșni de la rădăcina copacului, se lovi de uluci și se întoarse îndărăt, făcând să răsune viroaga.Nilă apucă și el securea în mâini și trecu de cealaltă parte a tulpinei.— Și cui îl dai? mai întrebă el.— Ăstuia, răspunse Moromete arătând spre grădina lui Bălosu.Amândoi începură apoi să izbească tăcuți și nu se opriră decât după un timp îndelungat. În amândouă părțile făcuseră în salcâm câte o tăietură adâncă și albă. Începură să izbească din nou și așchiile săreau acum, mai mărunt, uneori zbârnâind în aer. În curând ele înconjurară locul într-o roată înălbită.Începuse să se lumineze. În cimitir vaietul femeilor contenise dar nu de tot, se mai auzea un murmur nelămurit, chemări șoptite și tainice. O femeie încă bocea și părea să nu mai termine litania ei veche.Dar Moromete și Nilă nu mai auzeau. Ei loveau de la o vreme mai încet, mai chibzuit, uneori scormonind cu securea în lovituri mici, căutând parcă viața salcâmului falnic în vreo vână care se ascundea de secure. Cu toate că pătrunseseră în el adânc, din amândouă părțile, copacul stătea drept și liniștit, nici o frunză nu i se mișca.” Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, semnificațiile textului de mai sus, evidențiind două trăsături ale realismului. Citiți cu atenție textul următor! „ În curînd ieşi din sat şi urcă dealul. La cîmp înfăţişarea sa se schimbă, căpătă iarăşi acea linişte posomorîtă şi închisă pe care o avusese cînd pornise din curte. Merse o vreme peste întinderea netedă a izlazului, apoi intră, pe drumurile de plan, printre porumburi şi mirişti şi se opri în sfîrşit în dreptul unei pietre de hotar. Ajunsese la lotul său de pămînt. Moromete se aşeză pe piatra albă de hotar şi îşi luă capul în mîini. Era cu desăvîrşire singur. Dacă n-ar fi fost miriştea locurilor sau urmele roţilor de căruţă, uscate adînc în pămîntul drumului, care arătau că pe aici au fost oameni, s-ar fi zis că porumburile au crescut singure, n-au fost părăsite, că nimeni n-o să mai calce vreodată pe aici şi că doar el a rămas ca un martor a unei lumi ciudate care a pierit. Moromete însă era departe de a fi rupt de lume şi venise aici tocmai pentru că se simţea îngropat în ea pînă la gît şi vroia să scape. Înţelegea că se uneltise împotriva lui şi el nu ştiuse, timpul pe care îl crezuse răbdător şi lumea pe care o crezuse prietenă şi plină de daruri ascunseseră de fapt o capcană (fîlfîirea în ceaţă a ameninţărilor, întinderea lor de-a lungul anilor, şi de-aici credinţa în fărîmiţarea şi dispariţia lor) – iar lumea, trăind în orbire şi nepăsare, sălbăticise copiii şi îi asmuţise împotriva lui. Stătea pe piatra de hotar cu capul în mîini şi încerca să dea de curgerea pînă mai ieri a gîndirii sale liniştite, îndîrjit şi hotărît să nu cruţe nimic pentru a o regăsi, simţind că înstrăinarea de ea ar aduce întunericul şi că moartea n-ar fi mai rea decît atît. Cum să trăieşti dacă nu eşti liniştit? Nu se întîmplase nimic atît de cumplit încît să nu fie repus totul sub linia vie a minţii. Nu cumva timpul era undeva acelaşi? Nu cumva trecerea lui era egală şi dacă o dată te ocrotea fărîmiţînd primejdia, cînd te credeai scăpat îţi distrugea de asemenea speranţele clădite peste legea lui? Nu cumva copiii de aceea sunt copii, ca să nu-şi înţeleagă părinţii, fără ca mai întîi să se rătăcească şi de aceea părintele e părinte, ca să-i ierte şi să sufere pentru ei? Dar „i-am iertat mereu”, gîndi deodată Moromete şi gîndirea aceasta reveni şi nu mai fu urmată de alta, i-am iertat mereu, i-am iertat mereu, şi rămase cu ea în cap pînă îşi luă seama şi o stinse. După care nu mai fu nimic, se auzea numai foşnetul porumbului, vîntul uşor care venea dinspre miazănoapte sporind parcă şi mai mult trecerea omului şi a pămîntului. Un iepure ieşi la marginea unui lot şi îşi agită cîteva clipe urechile, după care trecu drumul şi pieri în porumbul celălalt. Începuseră să scîrţîie greierii. „Am făcut tot ce trebuia, reluă Moromete cu o sforţare, le-am dat tot ce era, la toţi, fiecăruia ce-a vrut... Ce mai trebuia să fac şi n-am făcut? Ce mai era de făcut şi m-am dat la o parte şi n-am avut grijă? Mi-au spus ei mie ceva să le dau şi nu le-am dat? A cerut cineva ceva de la mine şi eu am spus nu? Mi-a arătat mie cineva un drum mai bun pentru ei pe care eu să-l fi ocolit fiindcă aşa am vrut eu? S-au luat după lume, nu s-au luat după mine! Şi dacă lumea e aşa cum zic ei şi nu e aşa cum zic eu, ce mai rămîne de făcut?! N-au decît să se scufunde! Întîi lumea, şi pe urmă şi ei cu ea.” Şi această gîndire sumbră şi trufaşă îl ridică pe Moromete în picioare, pregătit parcă să facă faţă unei asemenea prăbuşiri.” Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, un punct de vedere despre personajul Ilie Moromete, evidențiind două mijloace de caracterizare a acestuia în fragmentul dat mai sus. Citiți cu atenție textul următor. „Moromete nu răspunse, dar tuşi liniştitor. Totuşi Catrina nu-şi văzu de somn. Se întâmpla ceva în familie!? Poate plecarea lui Achim la Bucureşti, dar despre asta se vorbise de prin iarnă, se gândiseră destul. În timpul mesei fusese pomenit numele agentului de urmărire care avea să vină mâine dimineaţă după fonciire. Dar şi asta era poeste veche; Jupuitu venea în fiecare an şi anul acesta nu avea nimic deosebit faţă de celălalt. Banca? Dar banca venea taman la toamnă. Poate că toate aceste ameninţări care se târau cu anii în urma lor, să se îngrămădească în acest an pe capul familiei? Da. Dar nici asta nu se putea, fiindcă timpul era foarte răbdător şi ameninţările mari se sfărâmau în puzderie de ameninţări mai mici pe care cu ajutorul timpului le ducea zilnic în spinare. Aşa se întâmplase că timpul făcuse să rămână în urmă una din cele mai cumplite ameninţări de care îşi aduceau aminte şi anume datoria făcută la banca pentru plata loturilor primite la reforma agrară de după război. Mulţi au vândut loturile iar alţii au rămas de tot fără pământ şi au căzut în mizerie. Ei au avut însă răbdare, au dus-o de lavan la an până când, într-o zi, statul văzând că ţăranii tot n-au cu ce plăti, n-a mai avut încotro şi a trebuit să şteargă datoriile. N-aveau să poată plăti? Se gândiseră mult şi mai mare nenorocire decât să piardă ceea ce nu câştigaseră ce putea fi? Era deci limpede că numai Moromete singur era pricina propriilor sale gânduri şi Catrinei i se păru atât de ciudat acest lucru, încât se închină.- Se vede că ai intrat în anul morţii, şopti ea. Şi îşi lăsă capul pe căpătâi, pomenind că aşa se întâmplă când omul uită de Dumnezeu, uită şi Dumnezeu de el şi îl lasă singur în faţa păcatelor.- Pentru că, mai bolborosi ea cu faţa în căpătâi, numai păcatele nu te lasă să dormi. La aceste cuvinte din urmă, Moromete tuşi cu înţeles şi răspunse cu o veselie supărată:- D-aia dormi tu buştean, lovi-te-ar moartea, că n-ai păcate! Aruncă ţigarea, se dădu jos de pe prispă şi o luă încet spre grădină, fără să mai asculte răspunsul femeii. Catrina era credincioasă şi de aceea pomenise de păcate.” Prezintă, în minim 50 de cuvinte, semnificațiile textului dat, evidențiind relația dintre cele două personaje. Citiți cu atenție textul următor. „În câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se scurgea aici fără conflicte mari.Era începutul verii.Familia Moromete se întorsese mai devreme de la câmp. Cât ajunseseră acasă, Paraschiv, cel mai mare dintre copii, se dăduse jos din căruță, lăsase pe alții să deshame și să dea jos uneltele, iar el întinsese pe prispă o haină veche și se culcase peste ea gemând. La fel făcuse și al doilea fiu, Nilă; intrase în casă și după ce se aruncase într-un pat, începuse și el să geamă, dar mai tare ca fratele său, ca și când ar fi fost bolnav. Al treilea băiat, Achim, se furișase în grajdul cailor, se trântise în iesle să nu-l mai găsească nimeni, iar cele două fete, Tita și Ilinca, plecaseră repede la gârlă să se scalde.Rămas singur în mijlocul bătăturii, Moromete, tatăl, trăsese căruța sub umbra mare a celor doi salcâmi de lângă poarta grădinii și apoi ieșise și el la drum cu țigara în gură. Părea de la sine înțeles că singură mama rămânea să aibă grijă ca ziua să se sfârșească bine.Moromete stătea pe stănoaga podiștei și se uita peste drum. Stătea degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar pe fața lui se vedea că n-ar fi rău dacă s-ar ivi cineva... Oamenii însă aveau treabă prin curți, nu era timpul de ieșit în drum. Din mâna lui fumul țigării se ridica drept în sus, fără grabă și fără scop.” Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, perspectiva narativă din fragmentul de mai sus.